Azi m-a sunat o veche prietena. Prietenia e veche, persoana pare noua. Pe h. o stiti din alte povestiri. Sau mai bine ca nu. Oricum asta e altfel de poveste. Mi-a multumit pentru cadou si a propus sa ne intalnim. De fapt eu am rugat-o dar e mai frumos sa tin minte asa. Am acceptat poate in mod automat si pe urma au inceput. Emotii, temeri,ganduri ciudate, indoieli. Reactii-nepotrivite sa zicem-situatiei "cu ce ma imbrac, cum sa-mi fac parul, oare sa iau ceva" ? Eram parca in fata intrviului final. Si pana acum le picasem pe toate din-nainte. In metrou ma gandeam daca mai nimeresc usa. Spuneam tampenii, nu a trecut atat de mult timp. Si totusi am urcat cu un etaj mai sus. Poate e vina liftului. Nu ma mai cunoaste. A fost o discutie normala care daca era ascultata cu atentie distanta dintre noi nu era de luni ci de zile. M-am surprins la un momendat aranjandu-mi pozitia, controlandu-mi cuvintele, fiind fastacita de-a dreptul si dornica sa... fiu acceptata. M-am certat putin in gand, am mai vb de mare, telefoane, noutati, muzica,tigari si am simtit ca trebuie sa plec. Mi se rastalmaceau gandurile si se incapatanau sa ma dea de gol "Doamne mi-a fost atat de dor de tine, de cana cu fata, de mirosul casei, de scaunul asta, de scrumierele tale urate si draperiile portocalii..." Inca nu sunt pregatita sa imi vand atat de mult sentimentele cand inca suntem in negocieri. Si un : "poate ne vedem saptamana viitoare" nu ofera nicio garantie, doar stiu prea bine. Inca nu pot sa urlu, sa plang, sa o invinovatesc si sa o implor sa mi se dea inapoi pentru ca ne leaga prea multe. Inca trebuie sa ma duc cuminte acasa si sa astept acel "poate te sun eu". Si cine stie... poate totul revine la normal. Dar cum intra toate reprosurile si lucrurile pe care inca nu reusesc sa mi le explic in "normal"?
Un comentariu:
mama cate zile am fost la ikea sa iti cautam tablou din ala.. doamne si cat m-am certata cu oamenii aia de acolo, si am vrut sa il fur pe ala care era expus.. Sa imi faci statuie!!! :D
Trimiteți un comentariu