pe stradute pana-n Vama

Stii momentul ala de care vorbeste lumea “when your life flashes before your eyes”? Azi am desoperit ca nu e nevoie de un moment dramatic, de o experienta aproape fatala sa retraiesti o mare parte din viata intr-o clipa. E de ajuns sa te rataceti pe niste stradute…. Asa am ajuns azi din nou in Vama… Nu, nu era o “straduta” de 324 de km sa ajung chiar pe nisip ci barul Vama Veche km 0. Cand m-a invatat cineva drumul pana acolo nu fusesm niciodata in Vama originala si nici muzica nu cred ca o ascultam eu pe atunci. Nu, nu eram atat de mica, eram atat de…neslefuita ar zice cineva. Am intrat in curte, am ocolit prin stanga restaurantului ca de obcei. Leii erau acolo atenti la orice musafir nepoftit (de parca exista asa ceva in vama) , am deschis prima usa mare, am urcat prima treapta din scara ingusta in spirala si…mi s-au inmuiat picioarele. Eram ca o fetita emtionata in fata baiatul pe care il place. Dar a fost ceva mai puternic…mirosul ala de lemn, de vechi, de sfori atarnate pe pereti. Am urcat scarile desi avem un nod in gat…parca asteptam sa vad cumva daca am reusit sa trec proba timpului prin ceva. Dar am deschis a doua usa si nu am gasit mesele mari, tablourile cu cainele, barul imens, aglomeratia, stratul ala gros de fum, cuierul sau fularul uitat, U2, zgomotul, nici macar vechea inscriptie ce servea drept reclama “"Cantitati mitocanesti la preturi muncitoresti". Dar cel mai mult asteptam sa ma gasesc pe mine acolo, in liceu, nu demult, dupa primul Shrek... acum o vesnicie de fapt... Pe mine dar nu singura, vama nu era locul meu si nu am fost niciodata singura, intotdeauna cu ea. Uite asa.. numai pt chestia asta o sa-mi pun DE CE desi nici macar eu nu mai ascult de cand s-a comerializat Tudor atat.